A multumi

La un moment dat s-a apropiat un taximetrist, care ne-a propus serviciile la un spital ceva. Ea a refuzat, dar starea ei agravandu-se si scapandu-i lacrimi din ochi. Domnul ne-a zis ca ne ia gratis, important e ca domnisoara sa se faca bine. Ea a refuzat, eu am acceptat. Impreuna cu doamna ce a intalnit-o am dus-o in mashina. Eu nu puteam sa raman acolo singura la trecut de ora 10 seara. M-am urcat cu ei cu gandul sa ajung mai aproape de circulatia transportului, dar na... Ne gandeam daca sa ajungem la Urgente sau mai aproape. Eu eram de parere ca e prea departe pana pe Bucureshti shi doar aud strigate de pe bancheta din spate:"IRINAAAAAAAA... IRINA, te rog!" Irina, aflasem ca se numeshte domnishoara, leshinase shi ishi inghitea deja limba. Taxiul shi-a luat zborul, shi cotise in curtea Spitalului Mamei shi Copilului. Eu nu stiam ce sa fac. Tipam shi trageam de ea, in sperantza ca reactioneaza. Intre timp, ruda in cauza incerca sa-i scoata limba din gat si ii dadea palme pentru a-si relaxa mushchii. Degeaba.

La primul bloc ce avea lumina a cotit taximetristul. Mashina se afla inca in mishcare cand am tzashnit din ea shi trageam de ushile spitalului, care erau incuiate. Tipam in disperare dupa ajutor: "AJUTOR, fata moare!" De dupa o draperie a aparut o doamna doctor la care am strigat sa iasa. La usha doctoritele se certau:
-Lasa-ma sa deschid!
-La ora asta nu se deschide.
la care eu:"CARE ORA? fata moare! Salvati-o, va rog!"
Au iesit doamnele din spital. Taximetristul a scos-o in bratze pe Irina shi a dus-o la Terapie Intensiva.

Eu am ramas singura in fatza cladirii, langa mashina, tremurand, cu ochii inundati de lacrimi. Eram in stare de shoc. Un domn, pe post de privitor, le-a rugat pe doctorite sa-mi dea mie deja calmante. Taximetristul a revenit repede shi shi-a scos o tigara. Atunci mi-am dat seama ca de asta aveam eu nevoie. Mi-am scos pachetul din geanta, am scos cu mainile tremurande o tigara shi taximetristu mi-a aprins-o.

Dupa domnul Ion, m-a adus acasa cu taxiul, in ciuda faptului ca-i ziceam ca ajung singura, de la ieshirea din labirint ajungeam cu bine, el insa vedea ca sunt terminata moral... A lasat numarul sau medicilor pentru a-l transmite Irinei ca sa afle macar ceva despre ea.

Am ajuns acasa tremurand. Cum am intrat, mama, fara ca macar sa ma vada m-a intrebat:"Ce s-a intamplat?". I-am povestit de ce am intarziat vreo 40 de minute si i-am si raspuns la telefon in timpul asta cu o voce fals calma. Mama cu lacrimi in ochi m-a imbratzishat ca o mama..

Dupa ce am plans cu ea, fiindca realizasem ce proasta am fost, am mai plans shi singura, l-am sunat pe el. El a incercat sa ma calmeze. Mai apoi am sunat-o pe Anishoara, care m-a insotit a doua zi la spital sa aflu ce se intamplase cu domnishoara in cauza. In ziua accea, duminica, nu am aflat nimic, era alt schimb de medici in tura. Luni nu eram in apele mele. M-am intors martzi la spital, in sperantza sa gasesc pe cineva care au fost prezenti in noapte cu pricina. Din fericire am dat peste o doamna tare de treaba, care mi-a povestit ca Irina a fost salvata si ca nu mai tinea minte nimic din ce se intamplase cu ea inainte. Am mai aflat ca i s-a transmis numarul domnului Ion, taximetristul, dar ea nu l-a sunat. In schimb, am facut-o eu. L-am sunat, pentru a nu stiu cata oara, de data asta cu veshti bune. Si el a cautat-o pe ea. De fapt, voia doar sa stie daca s-a facut bine. Eu l-am anuntat. Dumnealui s-a inveselit pe data. I-am multumit pentru tot si am mers spre cursuri cu un zambet tamp pe fatza. Eram fericita shi tot ce shtiam era ca un om inca mai traieshte...

Multumesc, Irina, ca te-am intalnit atunci! Datorita tie, mi-am dat seama ca poate chiar ash vrea sa ma reprofilez.. sa lucrez cu oamenii. Am realizat ca in viatza cel mai important e insashi viatza shi nu pierderea ei. Multumesc destinului ca mi-a dat palma aceea la momentul potrivit shi ca a redat sens soarelui sa rasara dimineatza.