Vreau sa dau timpul inapoi. Am mai zis-o? O mai zic... VREAU. Ma culc shi scol cu aceeashi stare. Patetica? Nu-mi pasa cat nu ma vede nimeni... Sunt facuta tzandari. Lacrimile inca mai curg shiroaie shi ma intreb:"Unde mama masii incap atatea ca sa iasa la nevoie?".

Imi vine sa strig, sa tzip, sa zbier, dar nu ma ajuta... Nu mai am ce face. Unicul sprijin? Prietena, care din cauza Univerului ieri nu a venit la mine. Ai mei mi-au facut-o. Am crezut ca pleaca doar pe seara, dar au lipsit toata noaptea shi inca nu au venit. Sa fi shtiut, poate dadeam vreun party gen - sa moara shi ultima picatura de durere, sa se dizolve in ce gaseshte...

De ce nu pot schimba nimic? Nu am nici un resentiment in privintza lui, deshi daca ma gandesc - este: neglijentza lui in anumite momente, cat era departe.

Scrisul ma elibereaza, ma face sa uit. Shi o sa uit. O sa ma iubesc mai mult decat pe oricine altcineva. Ii multumesc mamei, care m-a lasat in pace, nu m-a bombardat cu intrebari, cand vedea ca nu vreau sa vorbesc. Shtiu ca am facut-o shi pe ea sa sufere. Sa ma vada absenta, cu privirea pierduta shi ochii umezi a deranjat-o mult. A incercat sa ma intrebe ce s-a intamplat cu X, dar am raspuns evaziv.

Maine o sa fie mai bine. De fapt, de azi o sa fie mai bine. O sa ma gatesc, o sa ies in orash, o sa incerc sa uit poate prin localurile cu multa lume shi priviri atzintite asupra mea.